Iezer în alb și morcov

Sfârșitul anului a venit hodoronc-tronc peste mine și parcă nu m-am dezmeticit că e 2016 decât prin februarie… Cel puțin într-ale muntelui, februarie a fost întâi marcat cu o vizită în zone noi (pentru mine) din Bucegi, dar cu prieteni dragi și “vechi”. Am observat la început de an că antrenamentele de alergat și cele de înot dau roade frumoase și pe munte. Simțeam picioarele puternice, burta slabă ( 🙂 ), mușchii tari și capul…pe umeri, unde îi e locul, nu pe coclauri!

Așa că, la sfârșit de februarie am spus ‘da’ la înca ceva: o tură de iarnă în Iezer, masiv despre care nu știam mare lucru inițial, doar că are două vârfuri de “2500, da’ nu chiar”, că se văd super Fagarașii, Craiul și mult-iubita familiei, Coștila. Andrei a pus la cale plecarea cu Ștefan și i-am cooptat și pe Mihai și Ștefania. Echipa e formată așa că… la drum!

Vineri dimineață, când totul era clar, m-am entuziasmat așa de tare de excursie încat tot ce am lucrat până în prânz la birou, a trebuit să refac după masă, fiind cu capul în cu… pe coclauri, adică! Parcă se anunța ceva interesant cu ieșirea asta, deși nu știam exact ce! La turele de iarnă am o strângere de inimă, cred că vine din faptul că nu am colindat atât de mult iarna sau poate vine, ca multe din hibele noastre, din copilărie… În copilărie, și nu numai, mi s-a inoculat ideea că n-am ce căuta afară/în parc/pe munte/pe deal când e urât afară. Pe la începuturile ieșirilor de iarnă, ai mei tot mă întrebau cu voce grijulie și amenințatoare în același timp, dacă e înțelept să “plecăm pe vremea asta”. Ehh… oamenii dragi din jurul nostru, și mai ales cei care ne cresc, au darul minunat de a ne transmite temerile și frustrarile lor, fără să vrea. Din iubire și grijă, pun asupra noastră sentimente pe care n-ar trebui să le simțim, care la început nu sunt ale nostre și de care tragem cu dinții în maturitate, fără să vrem să recunoaștem că trebuie abandonate și restituite la proprietari sau poate arse de-a binelea, să nu se mai lipească de nimeni, niciodată…

Să ma intorc! La început de tură n-am avut mica strangere de inimă obișnuită pentru turele în care urma sa merg iarna, cu condiții necunoscute, într-un masiv în care n-am fost nici vara și să dorm la un refugiu pe care nu-l cunoșteam. Desigur, o parte din fricile astea trec cu…cărți! Cărți, ‘tu-ți ceapa mă-tii! Adică… hărți, vreau să zic! Adică… cu cercetare și pregătire în prealabil, vorba unui prieten. Dar, na! Obiceiurile vechi mor greu, mai greu decât gandacii ăstia afurisiți și putăcioși (când îi strivești) care și-au facut casă, se pare, pe langă ferestrele mele și au invadat Drumul Taberei mai ceva ca gurile de metrou.

Am plecat la drum ca baștanii, târziu, pe la șase și jumătate, și mi-am înfulecat micul dejun de fructe pană am ieșit din București. Mă culcasem târziu și când m-am trezit n-am fost chiar entuziasmată la idea plecării, ca să descriu frumos…

/Iezer/1.jpg

Cred că am ajuns la cabana Voina pe la ora zece, așa că pe la zece și jumătate începusem deja urcarea. Pentru o persoană care are mereu nevoie de răspuns la întrebarea “cât mai facem până la…?”, ar trebui să contorizez mai bine timpii petrecuți pe traseu! Am început urcarea printr-o toamnă ploioasă și tare mocirlitoare. După ce-am inventat noi înjurături pentru forestierele pline de noroi pe care le creează, folosesc și mocirlesc minunații oameni care ne distrug pădurile cu atâta nonșalanță, am dat de prima zăpăducă micuță și apoasă. M-a cuprins culmea fericirii când am iesit de pe forestier, iar divinitatea cred că m-a răsplatit pentru că am încetat injuriile interioare, căci am primit și stoparea ploii mărunte.

/Iezer/3.jpg

După puțin timp însă, aceeași divinitate s-a răzgândit și ne-a trimis o ceață deasă și o umezeală crescută în pădure. De la cabană am tot urmărit un grup mai numeros, o parte din ei cu schiuri de tură, care a urcat alături de un salvamontist. Au rămas și ei la refugiu și ne-au… condimentat seara, dar, despre asta mai târziu! Am ajuns la limita pădurii, la stâna din Văcarea, fix la timp pentru a preda ștafeta celor dinaintea noastră și a face schimb de locuri pe prispa căsuței, pentru o gustare rapidă. Nu știu dacă sunt bocancii mei prea neperformanți sau eu prea friguroasă dar… puține lucruri în mine se simt mai urât decat frigul! Deși îmi era foame, am luat-o din loc rapid după o lipie cu guacamole pregătită de acasă și câteva curmale. Termos cu ceai nu aveam la noi așa că, cu toată setea care nu mă lăsa în pace, trebuia să mă rezum la gurițe mici de apă rece ca gheața, care ulterior a dezvoltat cristale, când am ieșit pe platou, la vântul năprasnic.

Ca în mai toate turele, un cătel ne-a însotit de jos și ne-a bucurat cu voioșenia lui dar și cu mirosul inconfundabil de câine ud. L-am pierdut însă pentru ceva timp, cănd a luat-o la fugă după un animal sălbatic pe care l-am zărit rapid prin ceața groasă.

Bucata asta de traseu mi-a dat idee despre cum vom fi eu și Andrei peste 40 de ani, poate… Cât de fain ar fi să reușim asta? Să fim la fel de activi, iubitori de munte, cu dor de ducă și la fel de iubiți unul pentru altul? Vom reuși, oare? Ce bine că am raspuns deja la întrebarea asta acum câteva luni și că peste alte câteva luni nici nu voi mai avea ocazia să schimb răspunsul…! Fuge repede din minte întrebarea și rămân cu sentimentul că da, e bine, mergem înainte și orice va fi, o să rezolvăm cumva! Ce bine e să poți ieși din mintea ta uneori…

/Iezer/5.jpg

După popasul rapid la stână, ieșind în creastă, ne-au cam luat în primire ceața deasă și lăptoasă, aproape palpabilă, dar și vântul care ne biciuia mereu din aceiași direcție. Știam că pană la Crucea Ateneului n-o să fie probleme căci urcușul, deși este susținut, nu este expus sau primejdios. Singura provocare era să găsești mereu următorul marcaj pe ceața deasă. Urmele de la cei dinaintea noastră ne-au ajutat și, cu GPS-ul la îndemână, am ajustat din mers eventualele deviații de la traseu.

/Iezer/9.jpg

Am cules de pe drum și o bucățică din grupul din față, “uitați” de coechipieri, întâlnire care a iscat în sinea mea întrebari despre etica mersului pe munte ca grup, abandonarea unor colegi de tură și reacțiile potrivite în astfel de circumstanțe.

Ajungem, după alte câteva curbe în alb, la vârful Cățunu și știm că mai e un pic de coborât și ajungem la Crucea Ateneului, de unde ne pregătisem psihologic că poate va trebui să mergem cu grijă sporită. Salvamontistul a fost de acord că acolo este un pic mai dificil, dar ne-a asigurat că nu e nevoie de colțari și piolet.

/Iezer/12.jpg

/Iezer/13.jpg

/Iezer/15.jpg

Andrei, precaut și conștient, cum este, s-a echipat de acasă cu pioletul și o bucată de cordelină de vreo 15 metri. Ștefan avea și el piolet, iar noi, restul, ne țineam bine pe picioare și foloseam bețele. Imediat sub Cruce am decis insă ca e mai bine să coborâm asigurați, căci Ștefania a alunecat un pic, iar eu îi spusesem deja lui Andrei că aș prefera să cobor asigurată porțiunea respectivă. Ceața se mai ridicase puțin și cam vedeam ce urmează pentru vreo 25 de metri, așa că Andrei a devenit asiguratorul șef, a înfipt pioletul adânc în zăpadă și l-a păzit în timpul în care noi, restul, am coborât cu sfoara în jurul brațelor sau în stil propriu-smucit. Eu deschideam calea, Ștefan facea galerie și poze, Ștefania se făcuse un pic albă la față și se confunda cu fundalul, fiind prima ei experiență de acest gen, iar Mihai era atent să o păzească. Totul era în regulă!

/Iezer/15_s.jpg

/Iezer/15_s3.jpg

Am coborât vreo două lungimi cu sfoara, apoi am coborât folosind o tehnică sigură și omologată de forurile superioare, de o importanță fară seamăn în istoria alpinismului românesc și internațional: pe fund.

Frica este un subiect pe care îl abordez adesea. Parcă a devenit un fel de hobby să mai scormonesc în mine, în suflet și-n cap, să văd ce ramășițe de frici mai găsesc? Ce munți de teamă, ce dealuri de angoasă, ce văi și râuri de frustrare mai pot să descopăr și, ulterior, să vindec? Coborârea pană la refugiu însa n-a scos nimic din sfera fricii la iveală. Cred că deja bucata asta a fost vindecata și nu pot decât să mă bucur! Ba chiar am retrait, alaturi de Ștefania, prima experiența de acest gen, de acum câteva ierni, din Bucegi, tot cu dragii mei de Ștefan și Andrei. Există și un jurnal pe undeva, nu prea bine ascuns… Căutând să întreb dacă nu cumva am si eu un strop din ce ar putea să simtă ea, raspunsul a venit rapid: nu! A venit la fel de rapid și raționalizarea acestui “nu”: este ceva cunoscut! Veeezi, minte? Ți-am spus eu că este important să faci minim o cursă de alergare de 15 km pe șosea înainte de crossul la care te-ai înscris? Ți-am spus că e important să ai sentimenul că ai mai trecut prin zona asta, să fii sigur că stii cum se simte și să regăsești sentimentul de “ca acasă”! Ți-am spus! Adelina – Adelina 1 – 0! Felicitări!

Am ajuns la refugiu după mai bine de jumătate de oră extrem de înfrigurată de la așteptatul manevrelor cu cordelina. Era incă lumină și înainte să ne instalăm la priciurile (și saltelele) de sus, am ieșit să exersăm pe o pantă sigură căderea în piolet și-n bețe. Eu știam teoria și practica de la atelier, însă frigul îmi pătrunsese atât de tare în oase în acel momentul, încât am ales doar să asist la exercitii. Am fugit rapid apoi în refugiu și-am început să așez tabăra. O parte dintre colegii de refugiu erau acolo, iar alții erau la schiat în zonă.

Începuse să mă doară capul, cred că de la lipsa apei, așa că m-am culcușit rapid în sacul de dormit, echipată cu tot ce aveam mai calduros. Am mâncat repede o lipie cu drob (vegetarian, desigur!), ca sa nu zic că n-am mancat, și, până când Andrei și Ștefan au făcut masa de seară, am dormitat și-am încercat să-mi conving capul să mă scutească de fițe, să mă înțeleagă că nu au fost tocmai condiții prielnice pentru tot ce a avut nevoie, să mă ierte și să înceteze cu avertismentele. Într-un tarziu, l-am convins, însa frig tot îmi era. N-am avut chef nici de mămăliga cu brânză, vestita minunăție a lui Andrei, nici de ceva dulce. Am luat o guriță dintr-o palincă, însă. Toată seara s-au perindat palinci, vișinate și chiar vin din toate colțurile țării. Oamenii erau veseli, zgomotoși pe alocuri și darnici. Stând în sacul meu, înfofolită, am aflat că printre ei era unu’ ciudat rău, căci nu consuma carne! Am auzit apoi discuția legată de abandonul colegilor de tură, justificarile respective, scuzele de rigoare, dar și multe explicații care, după câteva pahare se tot repetau, căci…”Eu m-am gandit ca, mă, Dinu e om de munte!” Ehh, aveam să aflam ulterior cât de om este Dinu, căci, dragul de Dinu, un om foarte simpatic, de altfel, târziu în noapte, când licorile erau pe terminate, ne-a chemat pe toți să…îi arătăm țâțele! :))

https://www.youtube.com/watch?v=MbNBfJHXdMw

Melodia ne-a însoțit toată dimineața, toata ziua și chiar câteva zile după, cel puțin pe mine! La birou însă, luni, n-a vrut nimeni să-mi arate nimic…

Târziu în noapte s-a terminat cu muzica, și cu cea înregistrată, și cu cea din voce… Sinceră să fiu, eu dorm în condiții de neimaginat dacă mi-e bine. N-am auzit, probabil, multe dintre melodii, glume și zgomot, însă la un moment dat a trebuit să atrag atenția să se închidă muzica. N-am înțeles niciodată chestia asta… Pleaca Homo sapiens-ul de oraș pe munte, să nu audă, să nu vadă, să n-aibă semnal, să dea restart, să-i vină mințile în cap și să-i iasă fumul din creier și…și tu aduci muzică??? Nu, asta nu prea pot digera, chit că era muzica bună, care-mi plăcea și pe care chiar am cântat pe alocuri. Însă… locul muzicii nu este pe munte, părerea mea… Și oricum, ideea de a pune muzica pentru toata lumea acolo unde este mai mult de un grup este privită cu ochi încrâncenați de catre mine. Poate mie nu îmi plăcea ce punea omul, poate eu voiam sa ascult manele, Bach sau… NIMIC! Eh, când îți dă lamai…fă limonadă! Acuma… ce să faci?

După ce s-au potolit petrecăreții, la un moment dat, m-am încalzit! Slavă Cerului! Am început să dau jos de pe mine până la ultimul strat. A fost… mirific!

Dimineața m-am trezit devreme pentru că am simțit entuziasmul lui Andrei și știam că urmează un spectacol de culoare și simțire. Am ieșit zgribulită si n-am rezistat prea mult în fața vântului aspru, chiar dacă razele soarelui încercau să mă îmbrațișeze. Culoarea de miere, marea de lapte, zăpada tare… mi-au facut poftă de mâncare! Beau o supă fierbinte, mestec niște hrișcă cu bunătăți de la Ștefan, bagajele și… la drum, căci va fi o zi grea!

/Iezer/19.jpg

/Iezer/21.jpg

/Iezer/23.jpg

/Iezer/33.jpg

Plecăm cu o pantă hotărâtă de pornire, din zăpadă întărită, dar Andrei a mers în față și a bătut urme cu vârful bocancilor și a mai săpat trepte din loc în loc pentru noi, restul. Încă de acum simt că nu mă simt atât de puternică cum credeam că va trebui. Intenționăm să urmăm creasta și să înfruntăm vântul până la vârful Batrâna, cu suișuri și coborâșuri și să ne retragem pe unul din picioare. Mă pregătisem psihologic pentru asta, însă de la prima urcare m-am simțit destul de înfrântă. Simțeam că sunt mai slăbită decât ar fi trebui să fiu pentru ce mă programasem că se va întâmpla. Soarele era sus și-mi făcea curaj, insă!

/Iezer/37.jpg

Ieșim, în sfârșit, în creastă. Ne ia în primire un vânt mai tare ca ieri, atât de tare că îmi înclina rucsacul. Primesc în schimb, așteptata întalnire cu Fagarașii, falnici și opulenți, căci aici se sprijină acoperișul României.

Craiul așteaptă și el, cam dezgolit, dar face frumos la obiectiv.

/Iezer/41.jpg

Vedem Iezerul Mic cu o cornișă drăguță și urcăm spre Iezerul Mare (2462m).

/Iezer/43.jpg

/Iezer/43_s.jpg

Nu putea să rateze prezența la spectacol cealaltă iubita a lui Andrei, cu care fac concurență intensă în unele weekend-uri, Coștila…

/Iezer/47.jpg

Coborâm de pe Iezerul Mare și ne vedem de drum dar, când ne e lumea mai dragă, soarele ne părăsește și-i ia locul un nor mare, care vine cu volane multe de ceață, de zici că-i o mireasă fără pic de stil…

Ajungem la o porțiune unde văzusem că este hău în stânga, cornișă în dreapta și înaintarea un pic expusă. Aveam să constat ulterior că a fost mai bine cu un pic de ceață căci, fix sub noi, am văzut după porțiunea dificilă, erau urmele unei avalanșe.

Și iată, prietena mea bună apare ca din neant: Hai salut, frică! Parcă te așteptăm cumva, de dimineață! Ce bine ca n-ai întarziat! Ștefan e în față, ajunge și Andrei, trebuie evaluată situația. Norul cu ceață venea spre noi, vântul era prezent și se tot întețea. E comic cum, în timp ce-mi spuneam mantra de liniștire, soarele ieșea și intra în nor, jucându-se cu starea mea de spirit, ridicând și coborând nivelul de optimism. E de-a dreptul interesant cât de important poate fi soarele în viața noastră, cât de tare ne influențează, uneori nu atât de subtil cum pretindem…

/Iezer/50_s.jpg

Ștefan zice că nu e atât de abrupt și că putem asigura la piolet și să coborâm pe rând, ca ieri, cu atenție, și merge un pic în jos, căutând loc pentru regrupare. Andrei e reticent și cred că deja simte că opțiunea mea, de frică, este să ne întoarcem. Întoarcerea n-ar fi nici ea chiar o idee minunată, căci va trebui sa trecem prin ce am trecut ieri și poate mai expus la coborâre… Primul instinct este să dea comanda de întoarcere, dar dupa câteva momente de evaluare, băieții hotărăsc să mergem asigurați, încet, înainte. E culmea cum știu că momentele mele de teamă se duc uneori, pe nesimțite, și la Andrei și… poate ar trebui să mă gândesc mai bine înainte să vociferez, stiind că o bucățică din el e la mine și aș murdari-o cu teama mea…

E ca la examen, însă… Când pășesc pentru prima dată și pun mâna pe cordelină, emoțiile, frica, și orice altceva dispar. Îmi văd de lucrare liniștită, ca într-o transă, până când predau hârtia. La urmatoarea lungime, la fel! Și tot asa câteva, până când trecem de coborârea abruptă și ajungem în dreptul cornișei, dar pe teren mai domol. Simt că vreau să mai rămân cu mâna pe cordelină o vreme, însă Andrei o strânge și pornește înainte, conducându-ne pe un drum sigur, departe de cornișa amenințătoare. Soarele se joacă cu mine, iar mantra mea s-a pliat pe respirație. Fac o mică pauză și, trecând pe lângă mine, Ștefan, zâmbește înfofolit, zicând “Nu știu ce ziceți voi, dar mie mi se pare GE-NI-AL!”.Șiiiii… SHIFT! Parcă fac un pas în spate, soarele revine iarași, vântul parcă tace pentru o clipă, Andrei se uită în spate să mă verifice cu coada ochiului, zăpada sclipește în ochelarii mei de aviator și bazinul cu frică se seacă subit! Detașare totală, e gol în sentimentele negative…Am doar admirație, sete de a absorbi priveliștea, simțurile, bătăile inimii accelerate, pielea rece și aspră de pe fața, zările minunate și incredibil de aproape. Tăcere în capul meu, acum vorbește sufletul! Incredibil! Cuvintele lui Ștefan au schimbat totul într-o clipă, mi-au adus aminte să mă dezbrac de prostii și să-mi dau voie să simt curat, neumbrită. Oh, bine ai revenit, Doamne! Mi-a fost dor de Tine! Ești inimaginabil de frumos! Iți mulțumesc!

/Iezer/55.jpg

/Iezer/56.jpg

/Iezer/58.jpg

Ne oprim și contemplăm, de data asta văzând pe unde am trecut, și-mi vine în minte, ca la 14 ani, “Ce-ar zice mama dacă ar vedea ce-am făcut? “ Mă amuz cu Ștefania, care a gandit ceva similar, mă felicit că nu m-am lăsat decât să încerc cu degetele apa fricii iraționale și mă copleșește recunoștința pentru tot și toate. Pentru Andrei, căci ochii lui grijulii sunt mereu pe mine, pentru vocea lui fermă și mâinile sigure când îmi intră morcovii unde nu trebuie, pentru vremea minunată de care am avut parte, pentru oamenii frumoși alături de care îmi petrec timpul fără-de-electronice și pentru îngerașul meu păzitor, șugubăț, dar mereu prezent. Ma uit la Ștefan cu mare drag și-mi dau seama că omul ăsta a fost prezent în multe etape importante în viața mea și a noastră. Îi spun în gând un “Mulțumesc!” cald și mă bucur pentru când l-am cunoscut, acum cațiva ani, la un protest pentru pădurile noastre dragi. Îi atribui rolul frumos pe care l-a avut in poveste mea și-i trimit pupici în zbor căci, a plecat deja înainte și face urme, cu Andrei. Ce bărbați frumoși!

/Iezer/63.jpg

Până pe vârful Roșu am uitat de toată oboseala și de tot răul lumii. Sunt batută de vânt, de soare, de alb și am terminat de lăsat în urmă morcoveii din porțiunea expusă de pe creastă. Sunt veselă și simt că intră în mine iarna, dar mă simt suficient de puternică, nu să o înfrunt, căci aș pierde cu siguranță, ci să mă alătur ei, în locul meu mic și neînsemnat din lumea asta.Înaintăm spre vârful Bătrâna de unde ne vom retrage pe Plaiul lui Pătru și admirăm ce minune lăsăm în urmă.

/Iezer/70.jpg

/Iezer/76.jpg

Dupa vârf, mă surprinde o rafală de vânt și aproape că mă dă jos, fix la poțiunea mai îngustă a crestei și, pentru o clipă, mă așez rapid în genunchi, încercând să fiu mică și…compactă. Mă cațar încercând să aduc mai jos centrul meu de greutate dar rucsacul e ușor iar cele 47 kg ale mele nu cântăresc mai mult… Andrei ma ajută și rămâne pe lângă mine până când ieșim din bătaia aprigă a vântului rău.

Când coborăm sub linia crestei, parcă tace tot muntele și nu mai șuiera nimic pe la urechile noastre, începem să ne dăm jos din Buff-uri și dăm jos ochelarii. Bună invenție, ochelarii ăstia, mai ales iarna!

Facem popas la stâna de la intrare în pădure, după ce am lasat iarna in urmă, cu zăpada ei, cu frigul și vântul ei aspru, cu… strașnicul ei, și intrăm în toamnă din nou, pe un forestier afurisit care ne va duce la Voina.

Ne umplem binișor de noroi, dar mă distrag deja cu ideea scrierii jurnalului. Mă dresez să nu cumva să uit exact condimentele potrivite din rețeta Iezerului și merg în urma grupului, gândindu-mă că, iată, am crescut iarăși fără să-mi dau seama și de data asta profesorul a fost nou…

Adelina, 11 martie 2016

PS: fotografiile pot fi văzute aici, la calitate mai bună:

https://photos.google.com/share/AF1QipOzqazjxZc7-iWq_A494JDDuy37GAE7pV2Mr91KknyMQE6h1qUE0pS-KsG9sbV0_g?key=YnpjSTJOY2ZER0tKVHpMRkNwOFBOWjVLWkg3eE5B

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s