Scrisoare către chiriașii de Ceahlău

Nota: Avertizare! Acest jurnal nu trebuie citit de cei care se asteapta la o simpla relatare a evenimentelor, de cei care nu sunt in relatie cu Muntele sau de cei care nu au pe lista personala ‘to do’ activitatea de A SIMTI.

Dragi oameni dragi ai muntelui,

Pe 21 decembrie dis de dimineata, Ionut, Ioan, Irina si Adelina au pornit cu speranta si vant, din recele si strainul oras al lui Bucur, indreptandu-se spre acoperisul Moldovei, acel loc minunat in care frig inseamna minus cateva zeci de grade, in care frumos capata un sens aparte si deosebit de primitor: masivul Ceahlau. Masina era plina ochi pentru ca eu urma sa raman la Piatra Neamt pentru cateva zile, iar Ionut trebuia sa ajunga pentru Craciun la Targu Neamt; Ioan avea bagaje cat pentru mai bine de o saptamana de mers, el urmand sa rataceasca in muntii Stanisoarei, dupa aceasta legendara drumetie in muntele sfant al Moldovei. Si deci, cu masina plina deja, cei trei crai de la…( hai sa zicem ) Rasarit, s-au prezentat in Tei sa ma ridice, pe mine, pe rucsacul meu de munte, dar si pe troller-ul meu ( da, arata super imaginea asta: un muntoman cu bocanci de iarna, imbracat bine, cu rucsacul in spate si betele de trekking in mana, tragand un troller frumusel, ca o fetita ascultatoare de parinti ).

Am pornit in plimbarea cu masina pana la Piatra Neamt, iar timp de 5 ore in masina a domnit o atmosfera vesela si glumeata, pe alocuri deocheata ( activitatea de a bea un ceai alaturi de cineva s-a transformat subit intr-o activitate plina de conotatii, care mai de care mai “incalzitoare de…suflete” ), insa plina de zambete si mai ales de speranta. Ioan era plin de speranta ca va capata, in sfarsit, vreme buna in zona asta mai putin umblata de el, Irina nu mai fusese niciodata in Ceahlau asa ca era deschisa la orice ar fi primit de la bunul munte, Ionut mai fusese si isi mai dorea, iar eu…eu zambeam incontinuu cu gandul la mult iubitul meu munte. Urma sa fie sfarsitul lumii si apoi ziua mea, deci ceva sigur trebuia sa se intample. Acum…trebuie sa spun ceva despre acest masiv. Ceahlaul nu se urca, ci se imprumuta pentru perioada in care esti in spatiul lui. Pentru acel timp, iti este incredintat, platesti pentru a fi acolo si este responsabilitatea ta. Iti este incredintat. E un munte atat de bogat spiritual incat il simti, nu il gandesti, pentru ca dezvolti o relatie cu ce gasesti acolo, platesti pentru el pentru ca iti cere sa simti. Este responsabilitatea ta pentru ca iti lasi acolo o bucatica de amprenta din suflet pe care o vor simti cei care vin si inchiriaza dupa tine…Este responsabilitatea ta pentru ca trebuie sa ai grija de tot ce-ti daruieste dar si pentru ce ii lasi sau ii platesti tu, ca recompensa pentru darurile facute. Cel putin asa vad si simt eu lucrurile in aceasta relatie complexa cu masivul Ceahlau, relatie in care sunt de aproape 10 ani si de care sunt multumita intru totul. Dupa un popas zacuschic ( a se citi ‘cu zacusca’ ) la Piatra Neamt, am ajuns la Izvorul Muntelui pe la ora 4. Am parcat undeva langa cabana Izvorul Muntelui, ne-am echipat bine, am platit taxa de parc national si am raspuns la intrebarea ‘Urcati acum? Nu e cam tarziu?’; am sunat la cabana sa anuntam ca intram pe traseu si ‘hai sus!’.

/D/img_1223.jpg

Am ales pentru urcus traseul Lutul Rosu, marcat cu banda albastra si intretinut foarte bine. Eu nu mai urcasem noaptea. Adica nu voit. Acum traseul de urcare a fost facut noaptea, pentru ca de pe la ora 6 era intuneric deja si a fost nevoie de frontale. Acest urcat noaptea a fost primul dar primit de la acest iubit al meu, muntele.

/D/dsc_7155.jpg

Gandindu-ma la urcus, noaptea, ma asteptam la ceva scary un pic, ma asteptam la zgomote care sa mi trezeasca sentimentul unui film in care urmeaza sa se intample ceva urat, dar si la o noapte intunecoasa tare. Insa primul meu cadou de la Ceahlau, in tura asta, a fost pe cat de neasteptat pe atat de curat si tandru. Noaptea se simte mai bine. Noapte se vad altfel lucrurile dar mai ales se percep altfel mesajele de la simturi. Lumina lunii era suficienta incat sa-ti ofere singuranta, zgomotele pe care le asteptam erau minunate taceri, pline de ochii sclipitori ai zapezii, padurea era adapost cald si cuminte pentru gandurile mele iar compania s-a dovedit a fi ingaduitoare cu ritmul meu. Irina ( cea mega-fit ) si Ionut erau in fata, eu cu Ioan mai povesteam, stand mai in spate.

 

La un moment dat, pe la jumatea traseului care a durat cam 4 ore, am simtit ca-mi secatuisera puterile si am facut un popas pentru mancat ceva cioco si baut ceaiul cald al Irinei, din termos, care s-a dovedit a fi o minune. Abia cand ne-am oprit sa mancam mi-am dat seama cat era de frig. Oprindu-ne chiar si pentru 10 minute, am inghetat bocna, iar cele peste minus 10 grade ( sigur! ) s-au simtit instant pe spatele meu umed. I-am multumit intuitiei ca tocmai achizitionasem o bluza de corp din lana merino si mi-am promis ca in urmatoarea perioada am sa merit si niste pantaloni de corp din acelasi fantastic material si am pornit-o din loc, sa ne mai incalzim o tura pana la Dochia.Pana sus am cam gafait si s-a simtit lipsa de antrenament; de la frig si greutatea rucsacului, ma durea in piept cand inspiram, dar aceste plati au fost infime comparand cu cantitatea de simturi activate in cele 4 ore de urcat, noaptea, in muntele meu de suflet. Am ajus pe la ora 8 iar sotia cabanierului ne-a intampinat cu bunutul ceai de Dochia, dulceag si cu iz de platou vantos, cald si incalzitor de fete reci, dar zambitoare. Ne-am luat camera, ne-am schimbat si am mancat, am mai bantuit prin zona cabanei, cautand stelele si apoi am cazut ca niste bobocei.

 

A doua zi m-am trezit si…era ziua meaaaaaa! Era planificat sa mergem pe Toaca, ‘locul unde locuieste Dumnezeu’, asa cum il numisem la inceputul relatiei mele cu Ceahlau. Si in functie de vreme, urma sa mai hoinarim prin zona. Insa vremea a fost…ca sufletul omului, ar spune Ionut, adica ceata, frig si vant. Insa eu eram bine dispusa, lafel si Irina.

/D/img_8437.jpg

/D/dsc_7189.jpg

Aaaaaaaaa, am uitat sa spun de sfarsitul lumii care s-a intamplat cu o zi inainte. Ca de obicei, noi, cascati, l-am ratat. Am conchis cu totii ca-l prindem pe urmatorul si ne-am luat gandurile de la asta cu specificul racelii britanice ‘oh, well…’. Dupa ce am lenevit un pic dimineata in speranta unei zile cu soare care doar se lasa asteaptata, ne-am trezit si am pornit, fara bagaje, spre varful Toaca ( 1907m ). Ne-am oprit sa cerem starea vremii de la statia meteo ( de la poalele varfului Toaca ) si am aflat ca erau cam -15 grade si ca nu avem sanse sa vedem albastrul cerului in ziua de 22, iar pentru ziua de 23 decembrie, sansele erau inca neclare.

 

Acum cativa ani, pe varful Toaca se urca la fel ca in magazinul Unirea: pe scari. Ce-i drept erau din lemn, nu se miscau singure si in unele zone erau mai mult lipsa decat prezente, starea lor nefiind tocmai buna ( fapt care te obliga sa pasesti totusi pe stanca ). Acum insa, au fost dezafectate iar traseul este unul ocolitor.

/D/dsc_7208.jpg

Ca si in ziua precedenta, am fost mandra de utilitatea ( si frumusetea ) noului meu Buff.

/D/dsc_7188.jpg

Ajunsi in varf, am facut pozele de grup aferente, noi cu fete triumfatoare, el, muntele, ofensat un pic de faptul ca noi vedem ascensiunea ca o cucerire, dar si ca facem poze de ‘reusita’ in varf, de parca asta era tinta noastra. Poposim o vreme in varf, noi bucurosi ca ne adapostim de vant, el, tot muntele, ingaduitor cu atitudina noastra lipsita de spiritualitate si multumire.

/D/dsc_7213.jpg

Am descoperit ca…Dumnezeu nu era acasa, probabil plecase un pic, sa ma lase sa-l caut pe varf, sa-l strig, sa-l adulmec. Sau poate doar il batuse vantul si zapada si hotarase sa-si mute domiciliul peste drum, in Rarau, pe perioada vijelioasa.

In toata ziua de 22, Irina a fost o caprita neagra ( alba de fapt ), zburdand prin zapada de parca era acasa la ea. Exista unii oameni atat de veseli si plin de energie ( de-aia curata si placuta, nu de-aia enervanta ) incat pot sa dea ture in jurul tau pe munte si tot sa fie zburdalnici si la sfarsitul zilei.

 

Abia a doua zi am invatat cum sa-mi folosesc aparatul de fotografiat fara sa-mi scot manusile, dupa ce in prima zi nu facusem nicio poza din cauza ca imi inghetau mainile, iar prima incercare de a apasa pe butonel cu manusi ma frustrase unpic. Din nefericire, dupa 2 luni am descoperit ca….pozele mele ( majoritatea ) din aceasta tura au disparut. Nu stiu si nu inteleg cum s-a intamplat asta dar calculatorul meu destept le-a retint pentru o vreme iar apoi a hotarat sa ma pedepseasca pentru intarzierea scrierii jurnalului ( sau a prelucrarii pozelor ), facand pozicile mele dragi ‘puff!’. In fine…letting go…

Dupa un moment intim de al lui Ioan cu unul din bradutii impodobiti frumos cu nea, pe aceasta piramida numita vf. Toaca, am coborat si ne-am intors la cabana.

/D/img_8504.jpg

Pentru restul zilei am fost lenesi ( eu adica; Irina, dupa cum v-am spus, a zburdat toata ziua prin zona ), iar seara am jucat Rummy. Seara la cabana am dat peste evenimente care ne-au marcat profund. Odata cu noi, la cabana a mai fost cazat un grup de ( sa zicem, ca o scuza ) adolescenti. Cum noi stateam in camera cuminti, batrani si intelepti, jucand Rummy, una din fetele grupului distractiv s-a autoinvitat in camera noastra sa ne anunte fastuos ca ‘au vodca!’ si pentru noi. Am refuzat respectuos ( a nu se citi intocmai respectuos ) si ne-am intors la jocul nostru. In timpul jocului de Rummy, suparat de remarcile mele ironice si unpic intepatoare ( ca doar era prima zi de Capricorn, trebuia sa-i fac cinste ), Ioan ne-a demonstrat cum merge treaba cu intrerupatorul. Sa explic: exista in lumea asta oameni care detin accesul la intrerupator. Acestia sunt electricieni. Electricienii pot comuta intrerupatorul dintr-o pozitie in alta, subit, fara alerte sau explicatii. Intrerupatorul cu energie buna, desigur! La fel ca mine, Ioan este electrician. Cand intrerupatorul e pe ‘on’, lumina data de el este pentru toata lumea, veselia este pretutindeni si toata lumea are acces la ea. Cand vrea sa faca intuneric insa, trece pe ‘off’, iar raceala si intunericul sunt resimtite imediat de catre toata lumea. Ioan deci, are acces la intrerupator si…nu-i e rusine sa-l foloseasca. Asa ca ne-a dat o portie de raceala, care s-a domolit pana la ora de culcare ce-i drept, cand se intrezarea un strop de lumina in atmosfera.

A doua zi, mi-am primit cadoul intarziat: un rasarit uluitor, demn de un loc plin de suflet.

/D/dsc_7278.jpg

Incarcata cu acest cadou ( considerat de mine ) personal, am ales sa merg singura la schit si sa vad daca mai am un cadou de luat de acolo. Baietii si Irina erau la pozat asa ca am profitat de singuratate si am deschis portita din mine, incercand sa simt tot ceea ce poate sa mi dea locul acesta plin de divin. Asa cum era de asteptat, cadoul meu n-a intarziat sa apara in scurtul timp petrecut la schit. Despre asta insa, in alt tip de jurnal sau poate, povestit fata in fata, cui are nevoie sa auda despre ‘simtire’.

Ne-am intors cu totii la cabana, am mancat si am pornit la drum, cu destinatia Izvorul Muntelui, alegand acum traseul Jgheabul cu Hotar ( triunghi albastru ).

/D/dsc_7500.jpg

Traseul te pacaleste ca mergi spre Toaca o vreme, apoi coboara printre jnepeni pe sub piramida, oferind o panaorama impresionanta a varfului si apoi merge prin padurea de brad.

/D/img_8917.jpg

 

/D/img_8901.jpg

Pe traseu ne-am intalnit cu o pereche foarte curajoasa care rupea cararea cu zapada de mai bine de jumatate de metru, echipata cu blugi si geaca de oras, dar cu atitudinea potrivita si plini de zambet si voie buna. M-am intrebat cum reusesc, cu ceva admiratie ( in spiritul ‘Daca vrei, gasesti o cale!’ ) si am coborat mai departe, insotiti de un adorabil catel pe care ulterior l-am botezat cutzu Vasile.

/D/img_8895.jpg

Desi Ioan il alunga frecvent, Vasile a ramas cu noi, probabil cu puterea data de galeria ( uneori zgomotoasa ) oferita de mine, Ionut si Irina dar si de promisiunea unei recompense materiale odata ajunsi jos, la Izvorul Muntelui. Loialul Vasile si-a primit rasplata, si inca una demna de respect – conserva cu somon a Irinei, in fata cabanei, unde ne-am descoperit masina blocata de munticelul format in urma utilajelor de dezapezire.

In excursia asta am invatat o lectie valoroasa: mi se terminase bacteria de la telefon iar numerele pe care credeam ca le stiu….nu le stiam. Deeeeeci, aviz amatorilor: e bine de tinut o hartiuta cu niste numere de telefon, in rucsac, poate chiar in gentuta de la aparatul foto.

Am reusit sa scoatem masina si am pornit, infrigurati si infometati, la Piatra Neamt, de unde Irina urma sa ia trenul spre casa, Ionut urma sa plece la Targu Neamt, iar Ioan urma sa innopteze la mine acasa ( a se citi la parintii mei acasa ) , invaluit de dorinta mamei de a-l hrani. Seara, eu si Paul am apucat sa ne mandrim cu farmecul oraselului nostru natal, cu partia de schi si curtea lui Stefan cel Mare si Sfant dar si cu atmosfera aparte al acestui orasel de munte, unde oamenii nu prea se grabesc, vorbesc amuzant si iti ofera mereu de baut sau de mancat, in speranta ca ai sa spui ‘da’.

/D/dsc_7561.jpg

Asa s-a incheiat aceasta frumoasa perioada de inchiriere a Ceahlaului, la finalul careia am multumit plecand capul pentru lectiile primite si pentru darurile atat de frumos dezvaluite, am promis ca n-am sa stau departe prea mult si am plecat cu gustul dulce si rece al iubitului maret.

/D/img_8953.jpg

Cu multa lumina si drag,

Adelina,

martie 2013

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s